Avand in vedere ca esti departe, nu poti vedea cum imi sticlesc salbatic ochii. Ah, toamna! Sa vina! Am fost acuzata, mi s-a spus ca sunt indragostita, nu mi-as fi dat seama, nici nu prea cred. Nu, nu exista nicio posibilitate. Dar nu sunt sigura de nimic.
Relatiile la distanta se spune ca nu merg. Dar daca legatura ar fi atat de stransa, atat de puternica incat zecile, sutele de kilometrii ar trebui sa nu conteze. Sa se pretinda ca stam la doua case distanta. Orice gand merita dezvoltat, orice este posibil. Pot zbura, dragilor.
Nu cedez, nu renunt la ideea ca s-ar putea intampla ceva, ca s-ar putea forma ceva frumos, ceva greu de explicat. Astept cat trebuie de mult, timpul nu reprezinta niciodata o problema. Vreau sa te cunosc mai mult, fotografiile sunt deja de domeniul trecutului, convorbirile la telefon, nici mai spun! Unii spun ca imi pierd timpul, ca sper la nimic; oare, oare. Cineva mi-a spus ca am sarit in paharul cu apa si ca nu mai vreau sa ies de acolo, ca sunt incapatanata, nu vreau sa inteleg, sa accept realitatea. Dubios, am gandit prima oara, desi interesant. Cum ar fi sa intram intr-un pahar cu apa, sa avem inaltimea de cel mult 5 mm, in asa fel incat sa nu putem iesi din pahar. Daca paharul se sparge, pierim si noi odata cu el. In comparatie cu visele si sperantele omului, paharele se sparg mult mai usor si devin inutile. Visele si sperantele nu pot fi rapuse sau eliminate. Revenind la supravietuirea in paharul cu apa: am putea vedea lumea cu alti ochi, asa cum nu o vedem niciodata. In primul rand, o vedem prin sticla, ceea ce este intr-adevar sec, doi la mana, o privim ca dintr-o cusca, incuiati, departe de lume, trei la mana, o privim impreuna, ceea ce poate fi privit ca un avantaj.
Dar apa se va bea sau in cel mai rau caz se evapora. Apa este singurul lucru care ne intretine viata in pahar. Concluzionand, ne hranim cu simple cuvinte, ne potolim setea cu priviri. Pana ajungem intr-un loc alb, tinandu-ne de mana.
Sunt imbracata in alb si am baut cel putin 2 l si jumatate de apa in ultimele doua ore. De obicei, cand sunt frustrata beau enorm de multa apa si ma imbrac in alb. Camera mea este puternic colorata, urme de maini, tablouri, fotografii, flori uscate, tot ce vrei si ce nu vrei, uneori parca imi aminteste ca traiesc, desi in majoritatea cazurilor devine foarte apasatoare. Doar patul l-am vrut alb. Ma simt protejata si in pace absoluta. Nu scriu, nu citesc, nu vorbesc si sunt imbracata in alb, sunt frustrata sau am o problema. Tata crede ca ma obsedeaza ceva anume si nu stiu cum sa scap de acel ceva sau de frica lui.
Am perioade cand vorbesc singura sau cu propria mea reflectie. Am nevoie de oglinzi ca de apa. Fata cu ochii albastrii imi povesteste ce vrea ea de la cineva, ceva ce necesita multa rabdare, enorm de multa. Se descarca, i se umezesc ochii, plange intr-un final. Declara ca este mult prea sensibila, ca iubeste. Crede ca este capabila de a iubi, crede doar. Pana ajunge sa aiba o revelatie, atunci ii sticlesc ochii, devin din albastrii gri. Rar vezi asa ceva, rar avem revelatii. Vrem sa invatam totul, sa tinem totul in mana, tanjim dupa putere absoluta. Nu rezulta nimic, dupa parerea mea, sa fim realisti. Invatam doar ceea ce se poate, restul sunt pure vise si sperante, care poate, intr-o zi, pot deveni partial reale, doar poate.
Dragul meu, uite cum sar de la un subiect la altul. Foarte probabil sa intelegi ce vreau sa-ti spun, m-ar face fericita un semn de la tine. Nu ma lasa sa cad in gol. Si totusi, cred ca pot zbura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu