Imagini (sau Frigul)  Ar trebui să ne dăm seama că un vis nu este ceva ordinar. Imaginile nopții, ce e drept. Acum două nopți mi-ai tulburat somnul, m-ai trezit de prea multe ori. Te-am văzut cum alergai cu cuăitul spre mine, cum ma priveai, arzător, nedumerit. Sângele curgea ușor de pe lama cuțitului, cădea zgomotos pe pămănt.. înca ii aud ecoul, înca te vad in fața mea.  Aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept,aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept, aștept. VREAU să te văd odată, de ce Dumnezeu am plecat de acasă? Ozzy Osbourne îmi cânta în cap. Poate aș avea o șansa să dau de tine, fie că vrei, fie că nu. Sunt ambițioasa, I get what I want.  Nu mai are rost să te descriu fizic, corect, mândrule? Nu are sens. Te cunoști. Deși moral nu îmi prea ești comun. Crezi că o privire poate caracteriza o ființa? Privirea pe care am întalnit-o în visul meu mi-a umblat prin minte, și-a făcut bagajul și a devenit un gând călător, aleargă de colo colo, din colț în colț, îmi bate în ochi de fiecare dată când îti scriu sau aud numele simplu.  Ieri. Eram in metrou de vreo 10 minute, aproape că adormisem, defapt moțăiam deja. Mai mult ca sigur știi ce m-a trezit din somn, corect? Sunt întunecati și adânci, am căzut în ei ca într-o fântână fără fund. M-au speriat la un moment dat, până m-a luat un val de căldură care m-a plimbat de la dreapta la stănga. Zâmbeam ca și cum teama mea se evaporase în aer gol.  Haide să ne luăm de mână, să sărim în infinitul albastru al oceanului contopit cu cerul ăi să ne căutăm unul pe celălat, sufletește. Orice este posibil, dragul meu, orice.  Să ne imaginăm că suntem două particule de praf, minuscule, albe. Plutim în aer de ceva timp, nu știm ce ne așteaptă, absolut nimic nu știm. Până ne lovim unul de celălalt, ne luăm în brațe și asta a fost, ne-am contopit, suntem aceeași ființă de acum înainte. Vrem să regăsim aerul pe care îl respiram împreuna, să îl adunăm într-o sticlă verde și să îngropam sticla în nisipul plajei infinitului albastru pentru când vom avea nevoie. Pentru când nu vom mai fi, pentru momentele goale, acele perioade seci și monotone. Nu vor veni, știm doar, ne vom ține etern de mână, în brațe, încovrigați și zgribuliți de bătaia vântului de toamna târzie.  Seară. Singură pe straduța pietruită, căutată de urletele câinilor disperați de a purta o conversație cât de scurtă, dar existentă. Îmi ridic privirile, se întâlnesc cu un domn bine, îmbrăcat la costum: - 'Nă Seara! - Bună Seara, fetiță. Totuși, ce cauți la ora asta târzie afară? ... Da, deja începuse cu întrebările inutile. - N-ați înțelege... Merge mai departe, devenisem aparent deja mult prea irascibilă pentru întrebările lui stupide de om îngrijorat.  Știi, vreau să mă insotesti de fiecare dată când merg spre casâ, sâ îmi explici filozifia cine-știe-care, să te privesc cum zâmbesti printre cuvinte. Da! Să îți simt respirația la fiecare mișcare, să îți învăț mai aprofundat felul de a gândi, mândrule. Cred că pot zbura.  Mă numesc Andora și înca simt frigul. M-am ajutat de la capitolul 4, l-am continuat. De acum in colo voi scrie doar o singura povestire mai departe, posibil a combina postarile vechi. Multumesc.

Capitolul XI : Joacă

 Nu poti gandi nimic. Poti cadea in gol, dar nu in nimic. Am asteptat saispe ani colorati, singura, pe un scaun langa lanul intins de grau, uitandu-ma la mainile mele si fredonand un cantecel auzit in copilarie, de la mama. Eram mica, nu gandeam cu destula luciditate pentru a imi da seama ca fiecare cuvintel avea propriul lui sens, povestea lui; dar jucandu-ma, am reimbinat cuvintele, povestile s-au intortochiat iar cantecelul a derivat de la ceva mostenit la ceva nou, ceva care ma oarecum reprezenta. Acel joc facut pe loc a redat felul meu de a fi si felul meu de a gandi. Ajunsesem la punctul in care doi pitici se jucau intr-un volum cu poezii. 
 Mereu am iubit cartile, da! 
 Piticii ma prindeau cateodata in somn de mana si alergam cu ei printre litere, chicoteam, radeam in hohote de forma unora dintre ele. Dar le iubeam, ce e sigur, erau intemeitorii piticilor. Piticeii veneau din carti, cantecelul venea dintr-o carte, mama invatase cantecelul dintr-o carte, deci eu am facut cunostiinta cu o carte. Dar cum am vrut eu, fiindca am derivat cantecelul.
 Nu m-au mai vizitat piticii. Poate doar din cauza simplului fapt ca nu am mai incercat sa gandesc nimic. Sau poate ca am uitat cantecelul, am uitat de carte..