Nu poti gandi nimic. Poti cadea in gol, dar nu in nimic. Am asteptat saispe ani colorati, singura, pe un scaun langa lanul intins de grau, uitandu-ma la mainile mele si fredonand un cantecel auzit in copilarie, de la mama. Eram mica, nu gandeam cu destula luciditate pentru a imi da seama ca fiecare cuvintel avea propriul lui sens, povestea lui; dar jucandu-ma, am reimbinat cuvintele, povestile s-au intortochiat iar cantecelul a derivat de la ceva mostenit la ceva nou, ceva care ma oarecum reprezenta. Acel joc facut pe loc a redat felul meu de a fi si felul meu de a gandi. Ajunsesem la punctul in care doi pitici se jucau intr-un volum cu poezii.
Mereu am iubit cartile, da!
Piticii ma prindeau cateodata in somn de mana si alergam cu ei printre litere, chicoteam, radeam in hohote de forma unora dintre ele. Dar le iubeam, ce e sigur, erau intemeitorii piticilor. Piticeii veneau din carti, cantecelul venea dintr-o carte, mama invatase cantecelul dintr-o carte, deci eu am facut cunostiinta cu o carte. Dar cum am vrut eu, fiindca am derivat cantecelul.
Nu m-au mai vizitat piticii. Poate doar din cauza simplului fapt ca nu am mai incercat sa gandesc nimic. Sau poate ca am uitat cantecelul, am uitat de carte..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu